”Liga, Oh, cu câtă nostalgie îmi aduc aminte de anii aceia. Iubeam meseria pe care mi-o alesesem, îmi plăceau atmosfera din complexul studențesc, libertatea și responsabilizarea conștientizate odată ce am ajuns „independent” la Timișoara. Eram student și intrasem într-o lume în care noțiunile de profesor, școală, coleg de cameră, chiar și prânz și cină căpătaseră nuanțe noi.

După un prim an în care am descoperit camaraderia, plăcerea de a ajuta colegii și bucuria de a fi ajutat la nevoie, viața complexului studențesc, farsele colegilor de cămin, chefurile din camerele studentești, dar și parcurile, teatrul, cinematografele, frumusețea orașului ce avea mai târziu să-mi fie casă, iată-mă așadar, student în anul II.

Era anul în care legea învățământului universitar acorda studentilor câte un reprezentant în Consilul Facultății și, fiind studentul cu cea mai mare medie de absolvire a anului întâi, sunt desemnat de către conducerea facultății a ocupa unul din locurile alocate studentilor, cel de-al doilea reprezentat al studenților fiind un coleg din anul cinci, Remus Petre. Și, fiindcă unul dintre noi trebuia să reprezinte studenții facultății în Senatul Universitar, Remus îmi oferă mie acest privilegiu. Este momentul în care începe colaborarea cu reprezentanții studenților celorlalte facultăți ale Universității. Spre surprinderea mea, doar câțiva dintre noi fuseseră numiți, majoritatea celorlalți fiind aleși de către organizațiile studențești. Aflu așadar, de Ligile studenților timișoreni, ale studenților de la Calculatoare, Mecanică, Electrotehnică, Medicină, Universitatea de Vest. Aflu că ei organizaseră Balurile Bobocilor și festivalurile studențești la care paricipasem și mi-am dorit sa le fiu alături. Mi se părea o minunată oportunitate de a câştiga experienţă şi în alte domenii ale cunoaşterii care mă interesau: cultura organizaţională, leadershipul şi, desigur, dezvoltarea altor competenţe şi abilităţi.

Vorbesc cu Remus și aflu că facultatea nostră nu are o organizație reprezentativă a studenților, că el, impreună cu câțiva colegi, an terminal și ei, demaraseră un proces de înființare a „Ligii Studenților din Facultatea de Electronică și Telecomunicații” cu ceva timp in urmă. Mai aflu că depuseseră dosarul de înființare a organizației non-guvernamentale la Tribunalul Timișoara, însă nu primisesera nici un răspuns. Tinereţea şi entuziasmul îmi dădeau încrederea că voi avea energia unui astfel de efort, asa că hotarăsc (îmi vine să zambesc, astăzi) să mă duc la Tribunal să întreb de „dosarul nostru”. Veteranii îmi spuseseră ca au depus dosarul al Registratură, drept urmare, într-o dimineață, îmi iau costumul și cravata și mă îndrept spre Tribunal (aflasem cu o seară înainte unde se afla clădirea ce adăpostea instituția). Salut portarul, întreb unde este registratura și pașesc încrezător pe culoarul ce avea să mă ducă spre mare aventură, sub privirile puțin mirate ale portarului. La acea vreme le-am interpretat ca fiind de admirație pentru curajul și determinarea mea.

Registratura. Bat la usă, mi se răspunde, intru și întreb cum pot intra în posesia dosarului pe care colegii mei l-au depus cu ceva timp în urmă; nu știam numărul dosarului, doar luna și anul în care fusese depus. Mirată de cererea mea, doamna de la registratură îmi spune că-i va fi greu să găsească dosarul, iar în succesului, nu va putea să mi-l dea, decât cu aprobarea Președintelui Tribunalului. Întreb unde gasesc biroul președintelui, iar după ce primesc raspunsul mulțumesc, salut și ies, urmând indicațiile primite. Vă puteți imagina? ÎIn mai puțin de cinci minute îi expuneam secretarei Președintelui planul meu de a ridica dosarul pentru actualizare și intenția mea de a relua procesul de înființare a organizației studențesti. Uluită de inocența, dar cred insă că și de pasiunea și entuziasmul meu, aceasta mă aduce cu picioarele pe pamânt: „Domnul președinte primește vizite doar în orele de audiență, dosarele nu se ridică decât cu împuternicire sau de către un avocat”. Realizez ca ceea ce îmi propusesem este echivalent unei luptei cu Hercule. Fac stânga împrejur și mă întorc în Complexul Studențesc, hotărât să facem un nou dosar.

Extraordinare ore și zile de muncă au urmat. Cu câtă plăcere îmi aduc aminte de întâlnirile cu reprezentanții celorlalte organizații studențești care ne ofereau consultață, de nopțile pretrecute în camerele de cămin făcând planuri, discutând opțiuni, redactând documente. Împărtășeam aceleași idealuri, eram mânați de aceleași convingeri, acceptam cu drag ajutorul colegilor mai mari și ne gândeam cu mândrie la clipa când și noi îi vom sfătui pe alții.

Depuneam, câteva luni mai târziu, un nou dosar la Registratura Tribunalului Timișoara, și după șase luni (trecuse deja vacanța de vară, eram în anul III), primim la Decanat citatie să ne prezentăm la prima înfățisare în dosarul prin care Liga Studenților din Facultatea de Elecronică și Telecomunicații cheama în Judecată Statul Romăn pentru obținerea identităii juridice.

Aveau să mai treacă doi ani, multe prezentări la tribunal, acte refăcute, documente completate dezamăgiri și speranțe, colegi care au absolvit, colegi care ni s-au alăturat, o lume frumoasă, animată de inocența tineretii, entuziasmul începutului și, trebuie să recunosc, vegheată de experiența profesorilor care au văzut în noi „partenerul” care îi completează.

Si cât de mult mă bucur să văd că spiritul care ne-a inflăcărat începuturile trăiește și astăzi, într-o organizație matură, puternică, recunoscătoare pentru ce a fost, mândră de ceea ce este și încrezatoare în ceea ce va fi!